Templul Ursitelor, Moara de la Ohaba și Lacul de Smarald

Pe 25 februarie am avut parte, așa cum am promis, de un traseu pentru iubitorii de misticism: Templul Ursitelor, Moara de la Ohaba și Lacul de Smarald.

La ora 6:00 plecam deja din București, cu autocarul, desigur – 48 de persoane. Unii dintre ei mai veniseră cu noi în excursii și alte dăți, eram deja vechi prieteni. Pe alții însă abia sâmbătă am avut plăcerea să îi cunoaștem.

Templul Ursitelor

În Făgăraș, la câțiva kilometri de Perșani, aparent în mijlocul pustietății, se află o pădurice. O turmă de oi păștea la marginea ei când am ajuns cu autocarul acolo, la prima noastră oprire. Poteca spre schit este bine amenajată, așa că am urcat cu ușurință până acolo.

A fost ridicat între 6 august și 6 decembrie 2006, de Fundația Ortodox-Culturală „Maica Sfântă – Bucuria neașteptată”, din nevoia de a avea în permanență acolo pe cineva care să aibă grijă de Templu. Măicuțele au avut amabilitatea să deschidă locul pentru noi. În liniște deplină, ne-am rugat, am aprins câteva lumânări și am mers apoi în afara îngrăditurii, să putem admira peisajul fără a tulbura liniștea locului.

Istoria Templului Ursitelor

Templul Ursitelor mai este numit Templul Dorințelor, Grota de la Șinca Veche sau Mănăstirea Săpată în Stâncă. Este foarte liniște aici. Suntem singurii vizitatori astăzi. Un schelet de lemn, acoperit cu grijă de o prelată, protejează totul de ploaie.

Oana, ghidul nostru, care a mai fost aici, ne povestește că îl găsește de fiecare dată tot mai bine amenajat și că se vede clar că cei care au grijă să consolideze grota fac o treabă bună. În funcție de cum avansează lucrările, se pot vizita zone diferite ale așezământului. Se lucrează constant la extindere, astfel încât cei care intră să fie în siguranță.

Nu se știe cine a început să sape aici, în gresia moale, în urmă cu aproape 7.000 de ani, o biserică. Încă din cele mai vechi timpuri, localnicii din zonă sunt convinși că acesta este un loc religios mistic, perfect pentru rugăciune. Poate pentru că peretele altarului are desenat în piatră un profil despre care unii spun că ar fi al Mântuitorului, iar alții că ar fi al lui Zamolxis. Alți pereți au fost marcați cu simboluri precum Yin și Yang și Steaua lui David.

Legende despre Templul Ursitelor

Se mai spune că oile și vacile care pasc aici sunt mai sănătoase, dând lapte mai bun. Există chiar mărturii conform cărora, uneori, din grotă se aud coruri care cântă o muzică foarte frumoasă, ale cărei versuri însă nu se disting.

Un ochi de lumină, săpat în tavan, deviază razele spre altare. Acolo, în locul unde lumina atinge podeaua, iar dacă ridici capul vezi cerul, îți poți pune o dorință. Dacă inima îți este pură, se va împlini.

Așa că ne-am pus și noi câte o dorință. Se vede că mulți oameni cred în magia locului, pentru că în zidul uneia dintre încăperi se află, îndesate în cicatricile lăsate de dalta în piatră, bucățele de hârtie – dorințe care își așteaptă cuminți împlinirea.

Moara de la Ohaba

La nici 10 minute de Templu se află localitatea Ohaba. Lăsăm autocarul pe ulița principală și ne abatem, prin noroi, pe o potecuță între case, către pensiunea Moara cu Noroc. Acolo, în curte la nea’ Popa, se află cea mai veche moară de apă din Țara Făgărașului. Și da, este încă funcțională.

Vizibil bucuros de oaspeți, gospodarul ne spune povestea morii. Pietrele au fost aduse în 1873 din Franța, iar de atunci nu au fost înlocuite niciodată. Este pusă în mișcare de un fir de apă deviat de la râul ce trece prin fața casei. A fost mereu proprietate privată, fiind întreținută acum de a patra generație. Iar asta nu a fost mereu lucru ușor. A fost uneori nevoie de mari sacrificii. În 1962, când comuniștii au pus ochii pe ea, proprietarul de la vremea aceea a făcut câțiva ani buni de pușcărie pentru că a refuzat să o cedeze. În fiecare primăvară este pusă în funcțiune, după câteva mici reparații.

Tot bucuros de oaspeți este și motanul, care se tăvălește prin noroi mai ceva ca un purcel, iar apoi vine și se șterge leneș de fiecare dintre noi. Nu discriminează, ne iubește pe toți. Nu cred că a scăpat vreunul fără măcar o îmbrățișare, cum numai el știe să dea.

Făina măcinată la Moara lui Ohaba

Făina măcinată aici este specială, pentru că este măcinată lent, iar bobul nu apucă să se încălzească în timpul procesării. Asta face ca bobul de grâu sau porumb să își păstreze proprietățile. Din fericire pentru noi, morarului îi mai are un sac de făină integrală în moară. Așa că, bineînțeles, noi, fetele, ne grăbim să luăm pentru acasă. Nea Popa măsoară ochiometric. Are pungă pentru 1 kg și pungă pentru două.

Din când în când, ne roagă să punem pe cântar, nu care cumva să ne dea mai puțin. Și ne umple cu generozitate micile rezerve, cu câte o măsurică, două în plus. Nu vă pot spune cât de frumos miroase acea făină, a sat românesc în care încă se păstrează tradițiile și a copilărie. Dar vă pot spune că duminică seara, în casele celor care au fost cu noi în drumeție, mirosea cald, a pâine proaspătă de casă.

Castelul Sükösd-Bethlen

La vreo 47 de kilometri de Ohaba ne așteaptă cuminte, între munți, Racoș. Satul este atât de liniștit că, dacă nu s-ar auzi o drujbă undeva în depărtare, ai crede că-i pustiu.

Castelul Sükösd-Bethlen este acolo, împrejmuit de un gard metalic. O doamnă cu accent unguresc pronunțat vine să ne deschidă porțile și intrăm în curtea dreptunghiulară, aflată în centrul clădirii. A fost ridicată în 1624 de Istvan Sükősd, grof (așa spui conte în maghiară). Deși pare o cetate în miniatură, clădirea a fost, de fapt, reședința proprietarilor, fortificată pentru a face față unui eventual atac turcesc.

Istoria  Castelului Sükösd-Bethlen

În anii 1700 ajunge în proprietatea lui Samuel Bethlen, care o extinde și ridică turnul în care am urcat și noi, unii mai vioi, alții mai stângaci. Racoșul, văzut de sus, este superb. Dacă nu ar fi drujba menționată mai devreme, ai putea să juri că ai urcat într-un basm.

În 1903 clădirea este achiziționată de comunitate. Iar de acolo, soarta ei o ia ușor la vale. Aici era sediul CAP în 1962, iar unul dintre bastioane adăpostea remiza pompierilor.

Azi, castelul pare un uriaș care încearcă să-și păstreze poziția de drepți și, cu ea, demnitatea. Cele câteva tentative de renovare l-au lăsat cu câteva schelete de fier-beton și o terasă de cărămidă roșie, ce contrastează ușor dizgrațios cu aspectul vintage al locului.

Vulcanul de la Racoș

Urcăm pe ulițele satului, printre case foarte frumoase, deși dărăpănate, spre dealul de lângă localitate. Acolo, între parcele de teren ale sătenilor și câteva brazde proaspăt arate, se află Vulcanul Racoș, zona cu cele mai recente activități vulcanice din România.

Suntem în siguranță, pentru că aici nu a mai „mișcat” nimic de aproximativ 10.000 de ani. Poate părea foarte mult, dar dacă raportăm la vârsta Pământului și gândim la scară mare, asta a fost un fel de „acum 5 minute”.

Este puțin frig și bate un vânt strașnic. Dar asta nu pare să deranjeze pe nimeni. Culorile care ne așteaptă sunt mult prea frumoase să ne mai gândim la orice altceva. În craterul de câteva sute de metri diametru și vreo sută de metri înălțime ne simțim de parcă am păși pe o planetă proaspăt descoperită. Culorile trec de la verde-albăstrui la pământiu și pășim pe un sol când solid, când fărâmicios. Soarele răsare pe măsură ce ieșim, iar în partea de sus, marginea craterului își schimbă ușor culoarea, părând să ardă mocnit de sus în jos. Cu siguranță, locul ideal în care să te joci „de-a marțianul”.

Lacul de Smarald 

La câteva sute de metri de crater, lacul ne așteaptă. Aici se afla cândva Cariera de bazalt Brazi, cu forma ei ovală și diametrul între 200 și 400 de metri.

Cum s-a format Lacul de Smarald

S-a format în urma precipitațiilor și a topirii zăpezii și se crede că adâncimea este cam de 10 m. Din loc în loc, gheața este găurită, probabil de alți vizitatori care au făcut, ca și noi, o mică întrecere la aruncat cu pietre – distanța. Prin spărturile acelea se vede, timidă, proverbiala culoare verde care dă numele lacului.

Înaintăm liniștiți spre marginea apei, să admirăm mai de aproape. Din păcate, calea este blocată, dar câțiva curajoși se aventurează și reușesc să ajungă acolo. Nici nu am observat, preocupați să ne găsim drum, că ne-am murdărit cu toții de noroi până la glezne. Dar nu-i nimic, șoferul a fost avertizat din timp și a zis că ne iartă de data asta. Oricum urma să ducă autocarul la curățat.

Coloanele de bazalt de la Racoș

Nu puteau lipsi din vizita la Rezervația din Racoș celebrele Coloane de Bazalt. Am ajuns acolo în nici 5 minute, cu foarte mare ușurință. În soarele după-amiezii, par aproape albe, ca piese ale unui uriaș puzzle 3D ce formau cândva dealul, acum parcă spintecat în două de ele.

Atingând înălțimi de până la 12 metri, seamănă izbitor cu celebrul Giant’s Causeway din Irlanda. Au ieșit la iveală în urma unor exploatări ce au avut loc prin secolul XX. Se crede că au apărut în urmă cu mai bine de un milion și jumătate de ani, ca urmare a activității vulcanice din zonă. Lângă ele ne simțim mici, privind la cât de pricepută poate fi natura. Este demn de respect felul în care un fenomen atât de distrugător precum un vulcan poate duce la forme atât de frumoase.

Concluzii

Din păcate, aici se încheie mica noastră excursie. După o zi în care ne-am plimbat, am vizitat locuri noi, misterioase și am aflat povești interesante, suntem obosiți. Așa că ne îndreptăm, ghidați de ultimele raze de soare, spre autocar. A fost superb și abia așteptăm să povestim acasă.